De ce turcii și japonezii își poartă respect reciproc pe viață și se vor ajuta mereu? O poveste inspirațională care trebuie citită. Compania Turkish Airlines a avut un rol decisiv

De ce turcii și japonezii își poartă respect reciproc pe viață și se vor ajuta mereu? O poveste inspirațională care trebuie citită. Compania Turkish Airlines a avut un rol decisiv
Foto: Faruk Melik ÇEVİK on Unsplash

Un sondaj de opinie realizat în anul 2012 arăta că japonezii au o percepție pozitivă despre poporul turc, în proporţie de 83%. Un procent uriaș și greu de egalat când vine vorba despre aprecierea provenită din partea unui stat extrem de pretențios și eficient. La bază stă, însă o explicație istorică, în care compania aeriană Turkish Airlines are un rol decisiv .

La finalul secolului al XIX-lea, Imperiul Otoman şi cel Japonez erau două state puternice aflate la graniţa unei Rusii ţariste în plină expansiune. Pentru a-și menține pozițiile de forță, o colaborare între otomani și japonezi se impunea.  Astfel s-a ajuns ca în anul 1887, prinţul Komarsunomiya Akihito, care era următorul împărat Meiji al Japoniei să viziteze, împreună cu soţia sa, Istanbulul.

De ce turcii și japonezii își poartă respect reciproc pe viață și se vor ajuta mereu?

Întâlnirea cu sultanul Abdul Hamid II a fost una fructuoasă, astfel că acesta i-a întors favorul trei ani mai târziu și a trimis către Tokio o navă amiral, încărcată cu cadouri pentru omologul său. Peste 600 de marinari aveau misiunea de a-i transmite împăratului japonez mesaje de apreciere din partea sultanului.

După trei luni, nava turcă a pornit înapoi spre Istanbul, doar că un accident teribil provocat de un taifun a făcut ca aceasta să se izbească de stânci. Ambarcațiunea s-a rupt în două, iar în jur nu exista decât un sat izolat de coastă care număra în jur de 50 de familii. În toiul nopţii japonezii au sărit în apele învolburate pentru a-i ajuta pe marinarii turci.

Au reuşit să aducă în viaţă la mal 69 de marinari din cei 600. Printre primele acţiuni de ajutor a răniţilor au fost acelea ca japonezii să îi încălzească cu căldura propriului corp, după care au fost duşi la cele 50 de familii din sat. Problema era că răniţii necesitau o alimentaţie bogată pentru a supravieţui, şi, din cauza taifunurilor, pescarii japonezi nu mai ieşeau pe mare.

Practic un sat de japonezi care trăia la subzistenţă, fiind în imposibilitatea de a mai pescui, se găsea în situaţia de a hrăni 69 de bărbaţi răniţi.  Familiile de pescari au sacrificat în acel moment găinile din gospodării, care erau ţinute pentru situaţii de criză alimentară severă, pentru a-i salva pe turci.

Vestea a ajuns rapid la împăratul Japoniei, care a trimis medici şi ajutoare în micul sat de pescari pentru a-i ajuta pe turci. După o perioadă, cei 69 de supravieţuitori au fost trimişi în Imperiul Otoman cu două nave ale flotei japoneze, Hiei şi Kongo. Ba mai mult, la nivelul întregii Japonii s-a organizat o colectă publică, iar banii strânşi au fost trimise la familiile victimelor tragedie.

Celaltă parte a poveștii

Un secol mai târziu, favorul avea să fie întors de bravii piloți de la Turkish Airlines.  În anul 1985, trecurseră deja cinci ani de conflict între Iran și Irak. În acest context, într-o zi, subit, Saddam Hussein a făcut un anunț care a panicat toate statele din lume: „Toate avioanele care zboară deasupra Iranului vor fi ţinte pentru atacurile aeriene irakiene”. Companiile aviatice civile au la dispoziţie 48 de ore, pentru a înceta orice zbor în zona de conflict.

În capitala Iranului, în acea perioadă, trăiau aproximativ 300 de japonezi care, ca orice alt cetăţean al unei ţări din afara conflictului, au încercat să îşi cumpere cât mai repede bilete de avion pentru curse care să îi scoată în afara celor două ţări. Unii dintre ei au reuşit să îşi achizioneze bilete la Air France şi KLM, dar la îmbarcare au fost refuzaţi de companiile de linie. Argumentul era simplu: companiile care operau zboruri spre alte ţări aveau ca prioritate evacuarea, în cele 48 de ore, a propriilor cetăţeni.

Nereușind să identifice nicio altă soluție, niponii au apelat la turci. Autoriţăţile de la Ankara le promit japonezilor că vor propune conducerii Turkish Airlines să trimită un avion către Teheran, dar că decizia finală va fi a piloţilor, ţinând cont că era vorba de o zonă de conflict. În seara zilei de 18 martie 1985, conducerea companiei aeriene face o şedinţă cu piloţii şi stewardesele şi le comunică faptul că zborul se va realiza doar pe bază de voluntariat, nefiind o obligaţie de serviciu.

Aproate toţi cei prezenţi la şedinţă se oferă să zboarea în  Iran. Este ales căpitanul Orhan Suyolcu pentru a fi comandantul zborului. În după amiaza zilei de 19 martie 1985 pe aeroportul Mehrabad International Airport din Teheran aterizează două avioane McDonnell Douglas, DC-10, ale companiei Turkish Airlines, unul care opera zborul de linie şi celălalt fiind aparatul rezervat japonezilor.

Turcii au aplaudat salvarea japonezilor în detrimentul lor

În interiorul aeroportului scenele sunt dramatice. Câteva sute de turci aşteaptă să fie evacuaţi din Iran, iar în avionul de linie au loc doar aproximativ 200 de pasageri.  Practic, alte câteva sute de turci rămân blocaţi în Iran deşi pe pista aeroportului mai era un avion gol. În aceste momente dramatice pentru ei găsesc puterea să facă un culuar pentru 215 japonezi care urmau să se îmbarce într-un avion al companiei lor naţionale. Ba mai mult, turcii îi aplaudă pe măsura ce se îmbarcă.

Scenele au fost descrise de japonezii salvaţi în ziarele din cele două ţări. La ora 18.30, 19 martie 1985, cele două avioane Turkish Airlines au decolat de pe aeroportul din Teheran cu direcţia Istanbul. Mai erau doar două ore până la expirare termenului impus de Saddam Hussein iar sirenele începuseră să sune. Pentru turci s-a organizat un culuar terestru pentru a părăsi zona de conflict, mult mai periculos decât un zbor cu avionul.

Orhan Suyolcu, comandantul care a pilotat în avionul care i-a evacuat pe cei 216 japonezi din Teheran a murit în 2013, la vârsta de 87 de ani. La funeralii a participat şi Keiji Fukuda, consul general al Japoniei la Istanbul, care i-a acordat pilotului, post morten, o medalie de stat. Consulul japonez a avut şi un mesaj de încurajare pentru soţia pilotului trecut în nefiinţă: “Soţul dumneavoastră nu este numai un erou al Turciei; el este şi un erou al Japoniei”.